Pana cand moartea ne va desparti!

Propriile noastre plasmuiri ne invaluiesc in sperante, in imagini ce par sa fie locul in care ne simtim cel mai bine…unii ii spun acasa. Unilateralitatea ne sporeste pofta de a ne autocunoaste. Ne obisnuim cu noi si chiar ne indragostim de ceea ce reprezentam. Apoi fabricam imaginea facuta din petice ce ar trebui sa ne fie jumatate. O imbracam in ceea ce vrem sa vedem, ii punem pe buze ce vrem sa auzim. Ne imbatam in scenariul in care eternitatea este titlu, introuducere, cuprins…este tot. Eliminam neprevazutul si visam naiv la “pana cand moartea ne va desparti”…suprapunem creatia noastra cu prima fiinta pe care o intalnim si ne julim genunchii cand ne indragostim de cu totul atcineva. Ne umplem de durere si de regret fara sa intelegem ce se intampla. Ne apucam sa scriem carti sau sa ne cantam in gura mare nenorocirea…pana la urma uitam de unde am plecat si ce ne-a adus in prezent. Ne pierdem identitatea si cautam raspuns in talmacirile credintelor stravechi. Suntem naivi…plecam intr-o cursa fara sfarsit si ne avantam cu capul inainte si cu ochii inchisi catre ceea ce credem ca ne este cunoscut. Viata isi pierde sensul si ne manjim cu sange pe antebrate. Iti suna cunoscut?...asa credeam si eu…